Hmmm

Ce insemni tu pentru mine? Provocarea, noutatea... si, mai presus de toate, libertatea. A durat aproximativ cinci luni, dar am reusit sa ajungem amandoi in punctul in care sa putem spune ca am descoperit, in sfarsit, care este cuvantul perfect pentru a descrie ce se intampla intre noi. Am ajuns intr-o singura seara la concluzia ca ce avem noi este "altfel". Ti-am spus-o de la inceput, desi nu a fost nevoie pentru ca iti dadusei seama si singur, ca, langa mine, nu este nevoie sa iti porti masca sau sa te folosesti de tertipurile cu care erai obisnuit. Ai inteles, ai acceptat si ai aflat ca lucrurile nu trebuie sa ia neaparat o intorsatura negativa daca tu decizi sa te infatisezi inaintea mea dezgolit de secrete. Am ales sa fac si eu acelasi lucru. Ciudat, nu a fost deloc asa cum ma asteptam. Am crezut ca imi va fi greu sa pun o oarecare distanta intre sufletul meu si zidurile ce l-au inconjurat pentru prea mult timp. Imi imaginam cum ceea ce spun ti se par aberatii, cum ma judeci sau cum te  indepartezi auzind lucrurile prin care am trecut si vazand adevarata mea fata. Insa, tu mi-ai spulberat toate temerile. Ai fost acolo negresit, facandu-ma sa ma simt protejata in bratele tale. Ai ascultat fiecare cuvant pe care l-am avut de spus fara sa imi pui la indoiala alegerile si, la final, in loc sa imi oferi singuratate, tu m-ai sarutat usor pe par, aducandu-ma si mai strans de corpul tau, ca si cum, pret de o seara, am fi putut deveni o singura fiinta. Ai facut in asa fel incat, sa reusesti sa ma simt linistita. Trebuie sa recunosc, trecuse ceva timp de cand nu mai fusesem capabila sa las starea asta de bine sa ma cuprinda. Si, langa tine, a fost atat de usor. In tot timpul asta de cand te-am cunoscut si de cand am ales ca tu esti cel cu care vreau sa imi petrec uneori noptile in care ma simt singura, am inceput usor-usor sa dau la o parte straturile cu care imi acoperisem sentimentele. Si, sincer, ma simt mai bine asa. Chiar daca fac asta doar atunci cand sunt in preajma ta. Inca nu sunt pregatita sa trec la pasul urmator, dar ceea ce conteaza este faptul ca am reusit sa imi mai indepartez o parte din temerile pe care le aveam. Pentru asta iti voi multumi intotdeauna. M-a bucurat foarte mult cand am vazut ca lucrurile sunt reciproce. Stand acolo, langa tine, si ascultandu-te cum te eliberezi treptat de toate indoielile si de toate gandurile care te-au macinat in tot acest timp, era ca si cum imi vedeam reflexia propriului suflet. As fi vrut sa pot face mai mult pentru tine, dar singurul lucru de care am fost capabila era sa iti fiu alaturi. Chiar daca mai mult fizic decat psihic. A fost una din clipele in care mi-as fi dorit sa iti pot inlatura durerea si nesiguranta cu un sarut, cu o simpla strangere de mana sau doar cu o atingere. Din pacate, nu am putut face asta, desi mainile mele nu s-au despartit de ale tale decat pentru a oferi imbratisari si buzele noastre se dezlipeau doar pentru a mai permite gandurilor sa iasa.


Momente ca astea sunt cele care fac diferenta. Care te ajuta sa poti zambi atunci cand te uiti in urma. Si, care, desi se transforma in amintiri, reusesc sa fie cele care te fac sa iti dai seama ca s-a schimbat ceva. Toata viata ni s-a impus ideea ca este nevoie ca ceva sa dureze pentru a fi real. Ca altfel nu ar fi decat ceva ce conteaza pe moment, fara sa fie capabil sa lase urme adanci, fie ele bune sau rele. Am crezut si eu candva in asta. Am fost si eu genul de persoana care considera ca este mai bine sa nu fie nevoie sa iti amintesti de ceea ce a fost candva. Si ca, decat sa fie ceva trecator, mai bine sa nu fie deloc. Am invatat insa ca nu aveam deloc dreptate. Ca, uneori, sunt clipe care fug si pe care poate ca nici nu le realizam atunci, dar care reusesc ca, peste zile, luni sau chiar ani, sa fie cele in care descoperi ca s-a schimbat ceva. Acum totul e altfel. Pretuiesc mai mult ceea ce se intampla si nu ceea ce se poate intampla. Ma bucur mai mult de fiecare secunda de prezent decat de un minut de viitor.

Free

De ce el? De ce scriu despre el? De ce acum dupa luni bune de cand ne-am cunoscut si in care ne-am fost unul altuia alaturi?

Poate pentru ca acum am realizat cu adevarat ca suntem la fel. Ca amandoi purtam cicatricile luptelor trecute intocmai asemeni unor secrete personale ce trebuie sa ramana ascunse. Si, in pofida acestor convingeri, exista totusi o exceptie. Momentele in care suntem impreuna. Momente ca "acea" noapte in care am decis amandoi sa aruncam mastile. Sa lasam la o parte armurile ce ne-au imprejmuit sufletele atata timp si sa fim noi insine. Pentru cateva ore am ales sa facem amandoi pasul pe care il consideram cel mai dificil, si anume, sa acordam incredere. Si am descoperit incetul cu incetul ca nu avem nimic de pierdut daca facem asta. Datorita faptului ca suntem amandoi acoperiti de ranile trecutului, doi oameni mutilati, din inimile carora ceilalti au avut grija sa rupa bucati, aruncandu-le cu o nepasare crasa, am reusit sa fim asemenea unor oglinzi. Ascultandu-i cuvintele si simtind emotia din glasul lui m-am cunoscut pe mine.

El... A fost cel care, inca de cand m-a cunoscut, m-a acceptat asa cum sunt. Poate singurul care nu a avut pretentia niciodata sa schimbe nimic la mine. A inteles ca ne dorim amandoi acelasi lucru, pe cineva care sa fie acolo in serile reci, dar fara sa fie nevoie ca in dimineata urmatoare sa impartim o cafea ca si cum lucrurile ar fi mai mult decat efemere. Si a avut dreptate, nu puteam ajunge pana aici fara sa fie si ceva sentimente implicate. Si au fost, nu am de gand sa neg. Inca sunt. Doar ca nu genul de sentimente care sa ne faca sa ne simtim vinovati pentru ca a doua zi nu am dat un telefon sa vedem cum se simte celalalt. Sau pentru ca, desi trec zile intregi fara sa schimbam o vorba, este de ajuns un singur mesaj, o singura privire ca apoi sa stim pur si simplu ca la sfarsitul serii iti voi calca pragul sau vom sta linistiti la mine, imbratisati, feriti de privirile iscoditoare ale celor din jur care oricum nu au facut decat sa ne judece. Ciudat este insa ca noi ne-am dat seama ca ne este bine asa si ca timpul nu afecteaza cu nimic ceea ce avem.


Nu stiu cat va dura asta. Nu am nici cea mai vaga idee de cum vor decurge urmatoarele zile. Nici macar nu stiu cand ne vom vedea data viitoare. Noi avem doar certitudinea ca ne vom reintalni. Ca, mai devreme sau mai tarziu, vom avea parte de momentul in care ochii mei ii vor vedea pe ai tai si, cu o privire si un zambet cu subinteles, vom stii ca trebuie sa indepartam obstacolele ce ne stau in cale, pentru a ajunge din nou impreuna pentru cateva ore in care sa uitam de tot, chiar si de noi. Stim ca va exista din nou clipa in care, ne vom folosi unul de celalalt (oricat de egoist ar suna asta), reusind sa ajungem in punctul in care zidurile vor cobori si noi vom fi din nou unul in bratele celuilalt, lasand tot in spate. Mainile noastre se vor impleti perfect si apoi buzele tale imi vor atinge delicat fruntea, gatul, umerii, in timp ce degetele mele vor aluneca aleatoriu, dar totodata strategic, usor, pe spatele tau, urmand ca buzele noastre sa se regaseasca intr-un sfarsit si sa faca totul sa devina "al nostru" pentru o seara. Si, chiar daca uneori voi fi acolo si dimineata, privindu-te dormind sau profitand de cele cateva minute ramase pentru a-ti fura un prim sarut sau o imbratisare, amandoi stim ca asta nu va schimba nimic si ca momentele de genul acesta sunt rare.


Poate ca va aparea si persoana pentru care sa decid ca a venit clipa sa renunt la tine. Nu spun ca nu, doar ca deocamdata nu cred ca e cazul. In urma cu aproximativ o luna si jumatate, am crezut ca tu ai reusit sa faci asta. Sa o gasesti pe cea langa care sa iti doresti sa te trezesti a doua zi, fara sa te gandesti ca ai fi putut avea altceva, ca as fi putut sa fiu eu cea care iti cerceteaza fiecare centimetru patrat de piele, care are intotdeauna un zambet sa iti ofere. Mi-ai demonstrat ca m-am inselat avand parerea asta. Inca suntem in punctul in care avem nevoie unul de celalalt. Inca sunt cea pe care ai lasat-o sa iti cunoasca adevarata fata, desi timpul a fost scurt. Astfel am putut si eu sa fac acelasi lucru. Sa iti permit sa vezi ce zace in sufletul meu fara sa imi fie teama ca m-ai putea judeca.


P.S.: Astazi m-am trezit zambind... :)