Tuesday, April 30, 2013

Changes...

Intotdeauna am avut grija sa ofer aproape totul. Sa pastrez o parte doar pentru mine. Si da, sunt precauta, dar, in acelasi timp, stiu si ca asta inseamna ca daca voi avea de pierdut, tot o sa raman cu ceva. Indiferent de cat de mica va fi farama din suflet ce imi ramane intacta. De ce? Pentru ca toti cei care au plecat din lumea mea au luat cu ei cate putin din mine. Uneori de bunavoie, alteori smulgand, pur si simplu, cate o bucata din ceea ce aveam odata. De aceea, imi place sa cred ca, in pofida lor, a celor care si-au croit drum afara din viata mea, ceva va ramane neschimbat. Ca va mai exista ceva din vechiul "eu" dupa ce totul ia sfarsit.

Uitandu-ma in urma realizez ca asta a fost poate una dintre cele mai intelepte decizii pe care le-am luat. Ca asta e singurul mod in care pot afirma ca, desi sunt la pamant, desi sunt destui cei care nu fac altceva decat sa ma calce in picioare, totusi am un motiv pentru care sa ma ridic. Asa ca imi spun mie insami ca TREBUIE sa continui. Pas cu pas, treapta cu treapta, trebuie sa pasesc pe scara pe care o am in fata. Sa nu imi pese de nimic, sa nu ma uit in jos, sa las in urma trecutul si tot ceea ce ma tine pe loc.

Si e normal sa am si momente in care tot ce vreau este sa stau, sa uit de tot... Chiar si sa plang. E totul in regula daca uneori aleg sa fiu putin singura si sa permit lacrimilor sa curga. Sa curga pana cand simt ca seaca. Pana cand toate sentimentele imi sunt alungate si puterile revin incetul cu incetul. Pentru ca sunt constienta ca fara clipe ca astea, in care aleg sa cedez pentru o scurta perioada, nu as putea fi capabila sa mai fac nici macar un pas. As ramane impietrita... pe loc. Atunci as iesi pe locul doi in jocul pe care l-am inceput chiar eu. Si am inteles ca asta nu e o optiune. Singurul lucru care imi ramane de facut este ca, dupa ce toate lacrimile au disparut, sa le inlocuiesc cu un zambet. Sa am grija ca, oricine altcineva in afara de mine, sa nu vada decat imaginea cuiva care nu se lasa doborat de ceea ce ii sta in cale. Pentru ca lumea e rea. Sau poate pentru ca uneori cei pe care ai vrea sa ii ai alaturi, celor carora le-ai spune motivele care iti alunga somnul, nu pot fi acolo. Si atunci trebuie sa intelegi. Sa constientizezi faptul ca ceea ce ramane constant in peisajul asta esti tu. Te poti baza oricand doar pe tine insati. Aud oamenii spunand: "Nu pot face asta singur/a". Cand o sa realizezi ca lucrurile nu stau asa? Ca poti trece prin toate chiar daca oglinda, perna sau camera goala iti sunt singurii martori ai noptilor pierdute varsand lacrimi amare? Tine minte: omul poate pleca intotdeauna. E de ajuns sa i se para o data ca ceva nu e in regula si totul se termina. Tu, in schimb, vei fi acolo mereu. Priveste-ti chipul in oglinda si vei observa ca niciodata nu va zambi triumfator atunci cand tu plangi. Niciodata nu va schita un zambet fals cand tu vei fi cu adevarat fericit. Asta e realitatea. TU!!! Descopera aceste lucruri si vei vedea ca puterea de a merge inainte va veni de la sine. Trezeste-te dimineata spunandu-ti ca a venit ziua in care vei schimba ceva. Pare ceva banal, dar vei avea ocazia sa faci ceva diferit.

Friday, April 26, 2013

P.S.: Cauta-ti sufletul sub tocurile mele.

Stii? Iubesc soarele. Asa a fost de cand ma stiu. Intotdeauna m-am simtit linistita atunci cand razele sale imi atingeau delicat pielea. Cand caldura imi mangaia chipul. Obisnuiam sa devin o cu totul si cu totul alta persoana in momentul in care primavara incepea sa isi intre in drepturi. Cliseu sau nu, era mai dificil pentru mine sa las "gandurile negre" sa ma cuprinda atunci cand tot ce ma inconjura incerca sa ma faca sa zambesc. Astazi, insa, lucrurile au stat diferit. Pentru ca toata ziua ai fost tu cel care mi-a umblat nestingherit prin minte. Si, partea cea mai ciudata in toata treaba asta este ca tocmai amintirile cu tine au fost cele care m-au dat peste cap. Nu m-am trezit cu gandul la El - El cu majuscula, El cel care a fost candva totul -, nici la noul personaj care a aparut in viata mea de curand, ci la tine. Imaginea ta a fost cea care m-a impiedicat sa ma bucur de ceea ce aveam in jurul meu. Singurul lucru de care mi-am amintit in momentul in care am vazut soarele iesind timid din nori a fost ziua aia... Cand nu aveam niciun gram de chef de a iesi din casa. Era innorat si as fi ales oricand sa stau in pat si sa lenevesc. Si atunci ai decis tu sa schimbi totul. Cu cateva cuvinte care mi s-au intiparit in minte si care au reusit acum sa imi dea mie ziua peste cap. Nici macar nu conteaza ca am sters toate conversatiile noastre, oricum le stiu pe de rost. Nenorocitul meu de creier a ales sa le memoreze si sa le mai scoata la lumina din cand in cand, se pare.


"Poti face orice altceva in loc sa stai in casa... iesi la o plimbare, ceva"
"Dar e urat afara..."
"Uite, a iesit soarele acum"
"Cred ca ai vorbit tu cu el, ca nu era pana acum"
"Pai da, l-am adus eu, pentru tine"
"Pentru mine... ce dragut esti tu"
"Pentru tine, oricand"


Si m-ai convins. Nu a fost nevoie decat de cateva cuvinte si am cedat. Nu ti-am spus niciodata, dar atunci am iesit din casa. M-am plimbat incet pe strazi, fara sa imi pese de nimic altceva. Ma uitam din cand in cand in jur. O parte din mine spera sa te zareasca pe undeva. Oriunde. Desi stiam ca asta era imposibil. Eram constienta ca nu erai in oras, dar ochii mei nu renuntau la a te cauta.

Si acum??? M-ai lasat si fara bucuria de a mai privi soarele. M-ai privat de starea de liniste pe care mi-o aducea. Sper doar ca e vorba de ceva temporar. Nu as fi crezut niciodata ca vei avea efectul asta asupra mea. Poate ca El a fost cel care m-a distrus, care a rupt bucati din mine si le-a aruncat fara sa se gandeasca de doua ori sau sa isi inchipuie ca faptele sale pot avea si consecinte, dar tu ai fost cel care a dat lovitura de gratie. Tu ai reusit sa aduci un final luptei. Si ai facut asta terminandu-ma pe mine. Ai facut in asa fel incat sa nu pot accepta ca tu ai ales pur si simplu sa pleci si sa ma lasi singura intr-o lume in care ma invatasei sa fiu cu tine. Urasc sa ma descopar iar in punctul in care nu gasesc niciun raspuns. Nu am decat nelamuriri, intrebari si o doza imensa de nesiguranta. Cadoul tau de "ramas bun" pentru mine, presupun. Ar trebui sa realizez ca asta a fost tot. Dar e ceva care nu ma lasa. O parte din mine inca tresare cand te vede. Probabil aceeasi parte care ma face si sa turbez de furie cand vad ca nici macar privirile astea aruncate in treacat nu mai pot fi reciproce. Da, e adevarat, inca ma raneste felul in care alegi sa intorci capul in alta parte in loc sa te uiti la mine. Si probabil ca o va mai face mult timp. Pentru ca ai fost cel caruia i-am permis sa vada si partea vulnerabila a mea. Ai fost cel care m-a facut sa cred ca merita mai mult decat aparente. M-am inselat cand am luat decizia asta. Si am inteles prea tarziu ca a fost prea mult pentru mine sa mai incasez si lovitura asta. Mai ales avand in vedere ca a fost nevoie sa ii tin piept atunci cand daramasem toate zidurile. Nu stiu daca asta a fost planul tau de la bun inceput sau daca tu doar ti-ai jucat cartile. Singura certitudine este ca tu ai fost ok la sfarsit. As vrea sa spun ca a fost si o parte buna in toata treaba asta. Ca finalul asta m-a facut cumva mai puternica. Dar nu pot face asta. Nu m-a facut decat sa dublez doza de protectie cu care mi-am inconjurat sufletul. M-ai facut sa devin capabila sa urasc, asa cum nu am mai facut-o pana acum. Nu consider ca asta e ceva benefic. Impreuna cu vechiul El ati definit caracterul meu in asa fel incat de acum trebuie sa va feriti. Pentru ca, daca aveti impresia ca, dupa toate astea, voi mai permite sa fiu ranita, va inselati.

Wednesday, April 3, 2013

A little bit of everything

Stiu ca de obicei nu se intampla asa, dar ziua de azi mi-a placut. Aveam nevoie de un moment ca asta in care sa evadez. Astazi... m-am pierdut printre stropii de ploaie pe care i-am lasat sa imi ia cu ei starea de neliniste. Am decis sa ignor total umbrela pe care o purtam dupa mine si am mers asa, fara sa plec capul, pe drumul care a devenit deja rutina. Astazi am luat o pauza de la obisnuita graba cu care am intampinat celelalte zile si am ales sa ma plimb, nu sa merg. Nu am mai ocolit pe toata lumea doar pentru a castiga cateva secunde. Nu, astazi a fost diferit. Am facut pace cu mine insami. Si am continuat asa. Mi-am petrecut vreo doua ore in compania unei carti bune si a unei cani de ceai aburinde, ascultand simfonia pe care ploaia mi-a oferit-o. Stiam ca treaba asta trebuia sa aiba si un final, dar recunosc ca nu m-am asteptat ca acesta sa fie tot azi. Adevarul este ca a trecut ceva timp de cand nu ai mai fost Tu cel care imi tulbura momentele de liniste interioara. Mai ales printr-o discutie de genul celei de azi si care sa dureze atat. Si, timp de doua-trei ore, am amagit. Problema este ca inca nu imi pot da seama daca am facut asta cu tine sau cu mine. Trebuie sa recunosc ca au fost clipe in care l-am simtit pe copilul ala indragostit de tine mai puternic ca niciodata. Dar, oricat de stranie ar fi fost situatia, a trebuit sa ii frang aripile. Caci, stiam foarte bine ca, daca l-as fi lasat sa zboare, ar fi ajuns deasupra norilor inainte ca eu sa mai am vreun cuvant de spus.


Stii? De data asta m-am gandit ca as putea sa ti-o platesc cu aceeasi moneda. Sa iti arat ca rolurile se pot inversa. Da, ar fi oarecum placut sa te vad si pe tine in postura mea. Chiar daca sunt constienta ca nu ai permite nimanui sa observe ca in sufletul tau se da o lupta. Ma gandeam ca as stii eu lucrul asta si ar fi de ajuns. In fond, mi-ai zis-o si Tu, chiar daca in gluma, sunt malefica. Te-am aprobat atunci, dar nu am mai insistat cu subiectul asta. Nu ti-am spus ca din cauza ta sunt asa. Ca alegerea de a deveni asa nu a fost una luata de bunavoie. Si, iti zic sincer, ca inca nu am renuntat de tot la gandul ca m-as putea razbuna. Singura problema este ca ma tem ca incercarea asta va fi prea mult pentru mine. Ma intreb de vreo ora si ceva daca merita sa fac pasul asta. Daca pot duce lupta asta. Am din nou un milion de intrebari si niciun raspuns. De un lucru, insa, sunt sigura: nu ma voi mai lasa condusa de sentimente in ceea ce te priveste. Nu, indiferent pe ce drum voi alege sa merg, daca tu vei fi sau nu prezent in calea mea, de acum inainte voi fi implacabila. Sau, cel putin, asta va fi imaginea pe care ti-o voi oferi tie. Ti-am spus-o si in seara asta, "ai cam uitat cu cine ai de-a face", insa, adevarul este ca nu stii asta. Deloc. Caci partea din mine pe care tu o cunosteai a disparut. Marioneta pe care o manevrai dupa bunul tau plac a prins viata. M-am transformat intr-un Pinochio sinistru. Ma poti numi chiar asasina. Am ucis cu sange rece toata iubirea pe care ti-o purtam. Am ales sa devin opusul a tot ceea ce obisnuiam sa fiu atunci cand tu imi erai centrul existentei. Cu toate acestea, contrar tuturor asteptarilor, nu te urasc. Cred ca sunt incapabila sa simt asa ceva pentru tine. Mi se pare imposibil sa fac asta. Probabil de asta imi e atat de greu daca sa decid intre a te face sa pierzi la propriul tau joc sau a lasa totul in urma. Totusi, am o oarecare siguranta ca voi reusi sa aflu acest raspuns cat de curand. Chiar zilele astea. Ramane de vazut daca asta va fi cand te voi vedea pe tine sau pe el. Daca vei fi tu, atunci voi incerca sa imi obtin in continuare ciudata satisfactie prin faptul ca Tu vei fi jos, regretand clipa in care ai crezut ca poti relua totul de unde a ramas doar cu ajutorul unor cuvinte care, pe moment, pareau bine plasate. In schimb, daca va fi imaginea lui cea care ma va ajuta sa ma lamuresc, poti sta linistit. Caci atunci voi stii cu siguranta ca nu are rost sa pornesc pe drumul acela intunecat. Ca, desi voi castiga lupta, voi fi atat de epuizata incat succesul nu va mai parea un avantaj.

Monday, April 1, 2013

Just like that

Acum... Acum vreau sa scriu. Caci am destule ganduri, dar, din pacate, nu si cuvintele necesare pentru a face asta. Nu stiu. Sincer, nu am nici cea mai vaga idee ce sa intampla cu mine in perioada asta. Tot ce stiu e ca, de data asta, chiar nu incerc sa ma prefac. Pur si simplu nu e ceea ce simt. Poate pentru ca asa mi-am propus de la inceput. De cand te-am cunoscut si am descoperit ca atractia e reciproca, am zis ca nu am de gand sa pun suflet. Si a functionat. Timpul a zburat... Doua luni si ceva deja. Am realizat ca, poate, de asta aveam nevoie. Pare al naibii de ciudat, stiu, dar eu sunt in regula asa. Nu am nevoie de discutii interminabile. Nu vreau ca ziua sa imi inceapa cu un mesaj sau sa se termine cu el. Nu, ce imi trebuie mie este exact ceea ce avem noi acum. Cateva clipe. Momente pe care le putem numara pe degete, dar in care reusesti sa ma faci ca nu mai conteaza altceva. Sau altcineva. Off... Sunt constienta de faptul ca nu au niciun rost vorbele astea. Dar ce pot face mai mult de atat? Ce mai pot spune? Asta e adevarul. Imi este mai mult decat suficienta realitatea.

Stii? Mi-e bine. Pentru prima oara in mult timp, pot spune ca am trecut peste linia de plutire si ca nu mai sunt la limita. Si poate ca ceea ce m-a ridicat si ceea ce ma mentine in sfera asta mai "fericita" - cu ghilimelele de rigoare, caci fericirea e un scop pe care nu mi l-am impus si fata de care stiu foarte bine ca sunt departe, dar e primul cuvant care mi-a venit in minte si care mi s-a parut cat de cat potrivit -, este exact certitudinea ca atunci cand distanta dintre noi dispare, cand pur si simplu am nevoie de o noua pagina in cartea vietii sau cand mi se face dor ("dorul", alt termen pe care as fi vrut sa evit sa il folosesc, dar am hotarat ca ma voi opri din a-mi reformula gandurile de n ori, asa ca de data asta spun doar cuvintele care imi alearga prin minte si suflet, fara a ma mai concentra la a le mai trece prin seria obisnuita de filtre ale imaginatiei), pot apela la tine. Si ca, o singura convorbire are uneori puterea de a schimba totul.

Nu am de gand sa folosesc clisee. Nu o sa spun ca a fost ceva iesit din comun sau ca nu m-as fi asteptat niciodata ca noi sa ajungem aici. Ar insemna sa mint. Nu a fost nimic la intamplare, nu au inceput sa zboare fluturii cand te-am vazut prima oara. De fapt, cred ca modul cel mai corect de a descrie toata treaba asta este prin a spune ca a fost ceva premeditat. De amandoi. Caci, inca de la inceput, am vrut sa ne demonstram unul celuilalt ca atunci cand vrem ceva obtinem. Si asta a fost o provocare pe care am castigat-o atat eu, cat si tu. Pentru ca, desi la inceput nu stiam asta sau nu voiam sa aratam ca stim, scopul nostru a fost acelasi. Cum ar fi putut fi altfel cand noi insine suntem atat de similari in majoritatea lucrurilor ce ne definesc? Orgoliosi, incapatanati, intotdeauna inarmati cu o oarecare tendinta de a incalca regulile... Doar cateva din elementele care ne modeleaza caracterul. Si, partea buna aici este ca, descoperind toate acestea despre noi, am continuat pe drumul asta. Am mers inainte, fara sa le lasam sa devina obstacole. Dimpotriva, am ales sa le privim ca pe niste puncte-bonus.


Se pare ca, si astazi, ca de fiecare data cand am ajuns aici, pe blog, cu vreo nelamurire sau cu vreun dubiu, am reusit sa le fac sa dispara. Acum stiu, si pot spune cu zambetul pe buze ca nu sunt indragostita de tine. Si nici nu planuiesc sa schimb asta prea curand, indiferent de cati imi vor spune contrariul. Stiu prea bine ca parerea unora este ca doar ma amagesc singura si ca ar trebui sa accept faptul ca sentimentele sunt prezente, dar acum, mai mult ca oricand, realizez ca nu este asa. Ca nu e vorba de sentimente, ci de senzatia de nou. Senzatie cu care inainte ma impacam cu greu, dar pe care, in ultimul timp, se pare ca am inceput sa o accept.
Powered by Blogger.