Acum doua zile am facut ceva ce nu mai facusem de mult. M-am pierdut in ochii tai. La propriu. Fara sa imi pese de cei din jurul nostru, de zgomotele de fundal, de nimic. Am facut abstractie de toate si m-am lasat coplesita de amintiri pentru cateva secunde. Ar trebui sa te urasc. Stii si tu asta, sunt sigura. Probabil ca te intrebi de ce sunt tot langa tine (e doar un mod de a spune, nu am fost acolo cu adevarat niciodata). Ar trebui sa ma uit la tine si sa simt furie, indiferenta, dar nu pot. Tot ce pot simti e iubirea asta nenorocita care ma distruge treptat. Am incercat, iti jur, am facut orice sa o inlatur, sa o alung, dar in zadar. E imuna la incercarile mele de a o face sa dispara. Uneori am impresia ca imi face in ciuda, crescand in intensitate. Si, cu toate ca spun ca m-am saturat de sentimente, de durere, de suferinta, astea vin la pachet cu clipele de fericire deplina de care am devenit dependenta, asa ca termin acceptandu-le.
Ma gandeam acum la cuvantul "noi". Daca imi vine ceva in minte referitor la tine si la mine cand il aud. Nu stiu ce sa cred. Intotdeauna am fost mai mult "eu" si "tu" decat "noi". Nu arunc vina pe niciunul, amandoi am facut greseli. Nu e loc de intrebari din trecut acum. Dar e imposibil sa nu imi apara acum in minte imaginea inceputului... Nu a fost dragoste la prima vedere. A fost cu totul si cu totul altceva. A fost prietenie. O prietenie sincera, dezinteresata. Au fost ganduri si idei impartasite. Au fost zambete reale, rasete copioase si clipe fericite. A fost suflet pus. In fine, am deviat destul de mult de la subiect, dar ramane totusi ceva comun, Tu. Cel la care ma intorc intotdeauna. Sau cel putin de trei ani si jumatate.
O sa inchei acum... Nu mai am cuvintele necesare la mine...
